CĂMĂTARII cărților de la Biblioteca Județeană mă dau în JUDECATĂ pentru că AM ÎNVĂȚAT mai mult de 191 de zile

“Pe de altă parte, considerăm această somație ca o punere legală în urmărire, urmând a vă acționa în judecată într-o acțiune, în pretenții fiind obligați la plata cheltuielilor de judecată. Vă rugăm să aduceți 5 plicuri timbrate”, sună o somație pe care am primit-o nu de la bancă, nu de recuperatorii vreunei alte instituții financiare ci de la…. bibliotecă. Să ne înțelegem de la început. Pe litera legii, n-am de făcut niciun comentariu, totul e corect, mai puțin pluralul “obligați” în loc de “obligat”, asta în cazul în care bibliotecarul nu a căzut în moalele capului înainte de a-mi trimite hârtia. Numai că boblioteca nu funcționează așa în mod normal. E un loc în care cartea ține și de suflet nu doar de minte, adică de spiritul omului. Și când lucrezi cu corzile sensibile ale sufletului nu pui manele ci Baladă pentru Adeline. Da, sunt bun de pus la zid și să aruncați cu pietre în mine. Dar să mă zdrobiți până la sânge pentru că am depășit termenul de returnare al cărților, termenii “resurse bibliografice” enervându-mă la culme și demonstrându-mi clar că ați început să vă temeți de cuvântul CARTE ca dracul de tămâie. Rostiți-l sau scrieți-l pur și simplu. E cuvântul care după MAMĂ e cel care a salvat mereu neamul nostru de la pierzanie pentru că dragostea față de cea care ți-a dat viață și dragostea față de citit au fost mereu înălțătoare. Dar când tehnologia și termenii goi iau locul cuvintelor calde e ca și atunci când adevărații producători de trandafiri încep să poarte mănuși pentru a nu mai simți durerea muncii ci doar plăcerea fadă dar plăcută a producției aducătoare de profit. Când TEMPLUL cărților nu-ți insulfă plăcerea de a citi, dragostea față de foaia tipărită și nu-ți pregătește antrenamentul de a linge paginile ruginite ale multor cărți s-a deschis și ultima ușă în fața hărțuirii gândurilor celor mai pure ale oamenilor. Poate n-ar trebui să fiu ȘOCAT. Dar sunt în continuare. Pentru că nu mă așteptam ca un bibliotecar să se transforme într-un cămătar al cărților. Încă îl mai credeam un om bland care dă sfaturi nu somații, care are logică și nu este agramat. Regret că n-am împrumutat revista Ciao ci Moralitate și comunicare, Orientări și mize ale gândirii etice contemporane ale coordonatorului meu de doctorat, prof. Teodor Vidam. Apoi, în loc de colecția ziarului Click am împrumutat Dicționar explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate iar în loc de “tehnici despre cum să ne pierdem vremea”, am închiriat Arta de a influența: analiza tehnicilor de manipulare a lui Mucchielli. Cu prostiile astea mi-am petrecut eu două anotimpuri și cu două referate din capitolele tezei Etica comunicării și limbajul presei. Mi-au trebuit peste 191 de zile să pricep că mai benefice îmi erau niște manuale privind tehnicile de bronzare și despre cum ne alegem cremele solare în funcție de tipul de ten. N-am înțeles nici de ce trebuie, atunci când returnez cărțile, să duc cele 5 plicuri timbrate dacă astfel dispare obiectul acțiunii tale mizerabile? Sau vrei să cred că cineva care nu-ți mai returneză cărțile vine doar cu plicurile, rugându-te să te grăbești spre Judecătorie? Vezi, bibliotecarule, ce greșit te-ai poziționat? Nici nu ai citit textul pe care l-a scris un jurist pentru care viața printre cărți, parcă văd, a fost printre cele de Șeptică. Am crezut în cuvântul tău. În cuvântul că, telefonic, pot să-mi prelungesc termenul pentru STUDIU, adică pentru a învăța. Și tu, în loc de un comunicat de presă, așa cum ai făcut atîția și atâția ani, îmi trimiți o somație că mă dai în judecată. Dar judecata a avut deja loc. Tu putrezești în bibliotecă, în fiecare zi, în timp ce pentru tot restul vieții mele, ceea ce eu am învățat în cele 191 de zile îmi va lumina viața. 

Adauga comentariu