De ce m-am întors? Pentru că am avut, uneori, DESTINUL Tunisiei

Tunisia renăscută. La acest lucru m-am gândit în aceste zile într-un nou și fals concediu care în lumea mea se numește press-trip adică o călătorie de documentare. Când ești jurnalist nu te poți detașa de stările în care vrei să afli tot ce ți se ascunde sau pur și simplu vrei să afli tot pentru că altfel nu poți trăi. Apoi sentimentul că vrei să afle toată lumea ceea ce tu vezi, învinge orice, absolut orice. Învinge nevoia de a sta la plajă, la piscină și uneori chiar cu familia de care nu mă despart totuși, niciunde în lume.

Dacă însă poți să te detașezi de toate acestea, poți face orice numai jurnalism adevărat, nu. Dacă nu cucerești lumea ești nimic iar dacă ai făcut-o și oamenii nu pot să vadă acest lucru ai făcut totul în zadar. E un amestec de stări pe care nici nu vreau să le înțeleg ci doar să le trăiesc, de teamă că ar putea dispărea și din mine nu ar mai rămâne nimic.

De ce m-am întors în Tunisia după mai bine de 12 ani? Ce caut aici după Primăvara Arabă și după atacurile teroriste sângeroase care au șocat lumea, tocmai la câteva sute de metri de hotelul în care stau cu soția și fiica mea? M-am întors pentru că am avut, uneori, destinul Tunisiei cu toate că nu cred că o țară poate avea destin ci doar un popor poate să aibă. Ce sunt țările dacă fiecare om al ei nu “reprezintă un caz”, dacă ei înșiși nu au destin? Nimic. Când o țară nu se ridică deasupra unui destin prestabilit e pentru că oamenii săi încă nu s-au născut pentru a zbura ci doar pentru a umbla.

Tunisia e femeia care se uită la tine pe furiș. Care te fură cu durerea din privirile ei sclipitoare. Are zâmbetul pictat și cu ochii încă rușinați și privirea doar pe jumătate ridicată din pământ ți se ascunde în suflet. Și de aici ești lipsit de orice putere să i te opui.

Tunisia e un miracol. Unul care te surprinde și te bucură. E palmierul fructifer, irigat cu apă semi-sărată dar care face fructe dulci, atât de dulci încât și inima-ți devine o boabă de curmal.

Tunisia e sufletul pe care tancurile și gloanțele nu au reușit să-l doboare. A fost înșelat, a fost supus, a fost trădat și vândut. A fost exploatat. Apoi s-a eliberat și își caută încă drumul spre care să-și ridice privirea de tot și definitiv. Într-o zi mă voi reîntoarce să ne privim mai de aproape, în ochi, ca două suflete care au avut, uneori, același destin.

23 octombrie 2018, Port El Kantaui, Tunisia

 

 

Adauga comentariu