Jurnalismul de birou a ÎNVINS!

Am început să practic jurnalismul pe când nu exista telefonie mobilă și aproape nimeni nu avea acasă Internet. Vă puteți imagina cum a fost? De atunci lucrurile s-au schimbat radical. Pînă la un punct tehnologia avea să aducă arme în plus în lupta jurnalistului privind „responsabilitatea civică de a acționa pentru instaurarea justiției și dreptății sociale”. Azi, aceste arme s-au întors împotriva noastră și cu ele ucidem un public uneori nevinovat, la rândul său leneș și superficial.

M-a facinat de la început jurnalistul universal, jurnalistul-echipă, cel care le face pe toate chiar dacă nu știe totul. Apoi, ca mod de abordare am încurajat jurnalismul de culise pentru că de aici, după reacțiile publicului am ales să-mi dau seama de prestația actorilor. Cu alte cuvinte priveam invers multor colegi care cuprinși de vraja piesei pierdeau esența adică nevăzutul. Dacă te uiți într-acolo unde se pot uita toți ce rost mai ai ca jurnalist? Locul jurnalistului la teatru este după cortină, la cabine și nu în rândul VIP, la fotbal este pe marginea terenului, în tunel și nu în lojă.

În primul an de facultate am fost în practică la teatru. Toți am scris despre o piesă. La fel. Numai că doar eu am menționat că actrița principală care leșinase pe scenă, leșinase pe bune pentru că în urmă cu puține momente se bătuse în culise cu colega ei cu care avea o răfuială și în fața publicului. Leșinul de pe scenă nu era scenariu și nimeni altcineva nu s-a prins. Exemplele de acest fel sunt extrem de multe.

M-am axat apoi pe investigații și mi-am propus să aflu tot ceea ce ații ascund făcându-mi din asta un țel și spunându-mi mereu că dacă există măcar umbra adevărului o să scot la iveală adevărul întreg. Treptat cam toate acestea au dispărut. Generația mea trebuia să lupte și pentru obținerea unui număr de mobil, acum aproape niciun jurnalist nu mai luptă pentru nimic. Jurnalismul a devenit un comerț mai mult ilicit de informații. Un conglomerat de vorbe aruncate precum boabele de mălai la găini.

Răbdarea pentru subiect a dispărut. Viteza la care e supus ziaristul a făcut să apară superficialitatea. Comoditatea a luat locul întâlnirilor față în față și ratarea unor șanse colosale de a vedea reacții, grimase, zâmbete adevărate ori false. Jurnalistul de azi nu mai vrea să fie deloc psiholog ci doar un bun manager al tastaturii.

Redacția nu mai e locul unde se întorc de pe teren jurnaliștii pentru a se apuca de scris, leșinați de foame, plouați ori înghețați de frig. Redacția e acum laboratorul unde se coace totul. Unde emoția a dispărut, unde suspansul nu mai există, unde amețeala emoției a devenit o necunoscută. În lumea noastră, celor ce ne urmează le este tot mai greu să găsească subiecte fără GPS! Nu au surse, nu au povești, nu vorbesc despre bătăi de inimi, nu mai văd lacrimi pentru că nu mai vorbește nimeni cu OAMENII.

Jurnaliștii vorbesc cu televizorul, cu laptopul cu tableta cu telefonul. Oamenii între ei nu mai au exercițiul privitului în ochi, al ghicitului că cel din fața ta spune adevărul sau nu.

În urmă cu puține zile, aflu că la Colegiul de Arte Baia Mare, elevii au desenat primele treceri de pietoni 3D. Pe Facebook apare o poză pusă de ei. Neclară. Nu înțelegeai cine sunt cei din fotografie. Fug la fața locului. Fac fotografii, filmez. Iau interviuri. Mă întorc la redacție. Descarc totul. Montez. Scriu. Postez. Când să distribui văd într-un ziar, știrea. Cu poza neclară. Văd în altă parte aceeași știre. Tot cu poza neclară. Poza elevilor. Au dat-o primii. Din birou. De la redacții până la Arte nu sunt decât 2-3 kilometri. Cei mai mulți jurnaliști nu au fost până acolo.

Tehnologia a învins. Odată cu ea a învins superficialitatea, lipsa eticii și profesionalismului. Biroul a învins. Jurnalismul de tastatură a câștigat. Munca de teren a pierdut teren. Pentru prima data în aproape 25 de ani m-am simțit ultimul om de presă pentru că mi-am făcut treaba cu adevărat. De acum port o mare povară cu mine.

Viitorul? Ca poza aia neclară!

Adauga comentariu